Ştiri din economia niponă – rubrica…

Agricultura Japoniei la vârsta reformelor

Tokyo, 25 aprilie 2016

 

 

În negocierile cu Uniunea Europeană pentru un acord de liber schimb, ca și în cele pentru Parteneriatul Transpacific (TPP),  agricultura Japoniei joacă un rol cheie. Care ar fi motivul, din moment ce numai 0,8 % din PIB-ul țării se produce în agricultură, iar vârsta medie a fermierilor depășește 66 de ani?


Rolul agriculturii în societatea și economia niponă

 

            Procesul dezvoltării a condus de regulă, în orice țară, la o diminuare a ponderii agriculturii în totalul economiei. Fenomenul nu este străin nici Japoniei, însă cu anumite specificități. Între marile economii ale lumii, ponderea terenului agricol în totalul suprafeței, de numai 12 %, poziționează din start țara pe ultimul loc.

 

                Sursa: grafic propriu după datele FAOSTAT

            Dacă această pondere se menține relativ constantă în timp, schimbările intervenite pot dezvălui anumite fenomene care se petrec în interiorul sectorului, demonstrând, de regulă, aceeași tendință de contracție a cotei agriculturii în totalul PIB, deși productivitatea, acționând în sens opus, are un cuvânt greu de spus, în compensarea pierderilor.

            Lipsa terenului arabil a condus la crearea unui sistem de terasare pentru culturi pe suprafețe mici, obținând recolte de înaltă calitate și o producție superioară la hectar, în ciuda costurilor ridicate.

În ultimele cinci decenii, terenul agricol din Japonia s-a contractat, de la 6,1 milioane hectare în 1960, la 4,5 milioane hectare în 2012. La acest rezultat au condus scăderile pronunțate, de 2,58 milioane hectare, chiar dacă, pe de altă parte, s-au produs și  unele creșteri de suprafețe, de 1,05 milioane hectare, conform datelor ministerului agriculturii nipon.

Suprafața medie a unei unități de management agricol (fermă) în Japonia, de 2 hectare, se situează mult sub nivelul de 50-100 hectare în SUA, sau 200-300 hectare în Australia.

Schimbarea destinației unor terenuri, spre utilizări mai rentabile, s-a produs în paralel cu părăsirea unor suprafețe, moștenitorii nefiind interesați să mai lucreze pământul, iar unii proprietari orientându-se spre alte activități. Vreme de trei decenii, între 1980 și 2010, terenul agricol abandonat s-a extins de aproape patru ori, de la circa 100 mii hectare, la 400 mii hectare. Îmbătrânirea populației, migrația spre orașe și schimbarea profesiilor au accentuat acest proces.

 

Sursa: Grafic propriu după Agricultural and Forestry Census, MAFF

 

            Pentru o eventuală extindere a terenurilor agricole, condițiile naturale decisive, cu 67 % din suprafața țării acoperită de păduri, nu ar permite o remarcabilă flexibilitate, decât cu prețul unor despăduriri masive, ceea ce nu intră nici în planurile guvernamentale, nici în interesul sectorului privat. O politică specifică face ca exploatările forestiere să se situeze mult sub potențialul țării, importurile, inclusiv din România,  acoperind o bună parte din necesarul de lemn al țării.

 

Sursa: Grafic propriu după „White paper on land” - 2012, MTITT

 

            Puternic subvenționat și protejat, sectorul agricol nipon favorizează culturile la scară mică, ceea ce îl privează de neperformanță în raport cu alte țări, mai ales cu SUA, unde se practică, la polul opus, o agricultură la dimensiuni industriale. Importul de orez, de exemplu, se protejează printr-o taxă vamală de 777,77 % (7 fiind o cifră norocoasă în Japonia).

            În valoare absolută, producția agricolă a suferit un serios declin în ultimul sfert de veac, oglindind nu numai declinul demografic, dar și neatractivitatea agriculturii alături de modificarea preferințelor nutritive ale populației, cu orientare spre alimente de import.

 

Sursa: Grafic propriu după datele Ministry of Agriculture, Forestry and Fisheries

 

            Astfel, valoarea producției agricole s-a înjumătățit, de la 8 miliarde yeni în 1990, la numai 4,2 miliarde yeni în 2010. Ca pondere totală în PIB, agricultura a ajuns la doar 0,8 %, față de 1,8 % în 1990.  Dacă adăugăm toate industriile conexe, atunci ponderea ajunge la 11 % din PIB.

            În mod evident, producția agricolă s-a comprimat și termeni cantitativi, atât în sectorul animal, cât și în cel vegetal. În perioada 2000 – 2013, producția de lapte, de exemplu, s-a diminuat de la 8,5 milioane tone la 7,5 milioane tone, iar cea de carne de vită de la 530 mii tone, la 507 mii tone. Doar la carnea de pasăre s-a înregistrat un ușor reviriment, de la  1,6 la 1,9 mil. tone, reflectând noua orientare în dieta populației.

 

Sursa: grafic propriu după Statistical Handbook of Japan 2015

 

            La rândul ei, producția vegetală a urmat o curbă descendentă, cel puțin la fel de severă. Dacă în anul 2000 se produceau 9,4 milioane tone de orez, în 2013 producția a scăzut la 8,6 milioane tone, în timp ce la sfecla de zahăr, a scăzut de la 3,7 la 3,4 mil. tone, iar la cartofi de la 2,9 mil. to la 2,4 mil. to.

             

Sursa: grafic propriu după Statistical Handbook of Japan 2015

 

Ca resursă umană, în agricultură lucrează circa 2 milioane de persoane, cu o medie de vârstă de 66,1 ani, o bună parte depășind vârsta de 70 de ani. Numărul lucrătorilor agricoli scade constant, dacă ținem cont că în 1960, cele 13,4 milioane persoane reprezentau 30,2 % din forța de muncă a țării.

Asupra politicii nipone, agricultura își lasă o amprentă disproporționat de mare, în raport cu forța economică a sectorului. Poate se manifestă și o anumită moștenire istorică anterioară anului 1940, când agricultura, silvicultura și pescuitul dominau economia japoneză, angajând circa 80 % din forța de muncă. Izvorât în bună parte tocmai din agricultură, miracolul economic început în anii 1950 a abandonat-o, treptat în favoarea industriilor competitive. Acum, o anumită mândrie națională și dorința de a păstra vie tradiția de secole catalizează oamenii împotriva reformării agriculturii, a agregării suprafețelor în unele mai mari și a mecanizării. Există o bună categorie de „neagricultori” din politică, dispuși să sprijine metodele tradiționale, pentru a combate reformarea agriculturii, pentru a se opune aderării la Parteneriatul Transpacific.  Într-un asemenea context, a prins foarte bine ideea Sistemelor Agricole de Patrimoniu, de Importanță Globală[1] (GIAHS). De la crearea sa în 2002, GIAHS a certificat 36 de situri în 15 țări, printre care 8 în Japonia. Considerând insuficient acest sistem, sprijinitorii metodelor agricole tradiționale nipone au trecut la înființarea unui sistem similar național, prin care să încurajeze, cu bani de la stat, anumite zone agricole și metode tradiționale, considerând că astfel se va produce o revitalizare regională. Un studiu al ministerului agriculturii a constatat, în octombrie 2015, că deja 13 regiuni ar intenționa să se înscrie pentru o asemenea certificare.

Independența alimentară s-a menținut în jur de 40 % începând cu anul 1997, după ce în 1980 atinsese recordul de 53%. Scăderea consumului de orez și orientarea spre carne a diminuat independența alimentară. Situația diferă, pe grupe de produse. În anul 2013, gradul de autoaprovizionare era de 100% la orez, 12 % la grâu, 9 % la soia, 79 % la legume, 39 % la fructe, 55 % la carne și 60 % la fructe de mare. Între statele dezvoltate, Japonia are cea mai scăzută independență alimentară, iar ca valoare a importurilor de produse agricole se situează printre primele țări pe plan mondial.

 

Calitatea de excepție

 

            Societate bogată, cu oameni îndestulați în ultimele decenii, dar animați în mod genetic, de un spirit perfecționist, Japonia a reușit să atingă anumite recorduri mondiale, atunci când s-a angajat la obținerea unor alimente de calitate. De exemplu, fără a se număra printre marii consumatori tradiționali de carne de vită, a creat vițelul de Kobe, atât de apreciat în lume, al cărui patent îl deține în continuare. În noiembrie 2014, Yamazaki a fost declarat cel mai bun whisky din lume, spre surprinderea producătorilor tradiționali, pentru prima dată în istorie locul întâi fiind atribuit altei categorii de whisky decât cel scoțian.

Susținând calitatea propriului pește, japonezii au plătit la licitație 1,8 milioane dolari pe un ton de 222 kilograme, la piața Tsukiji din Tokyo, în ianuarie 2013.

Cea mai scumpă pereche de pepeni galbeni din lume s-a vândut la licitație în Hokkaido, în anul 2014, cu echivalentul în yeni a 25.000 $. Cunoscând asemenea performanțe din presă, nu m-a mirat să văd, într-un magazin select, cireșe cu circa 1$/bucată.

Oricât s-ar mecaniza și rentabiliza agricultura niponă, asemenea produse excepționale, uneori unicate, nu vor dispărea de pe o piață unde cererea și oferta se întâlnesc la cel mai înalt nivel.

            Uneori aproape obsesivă, grija pentru detalii dă garanția calității ireproșabile. Europenii care gustă fructe sau legume japoneze de seră, nu încetează să exclame: „le-au pus și gust!”. În februarie 2016, vizitând niște sere, împreună cu un grup de străini, am fost surprinși la intrare, de invitația să ne descălțăm. Sigur, ne obișnuiserăm deja cu asemenea maniere la intrarea în castele, temple, sau chiar restaurante, dar nu într-o... unitate de producție agricolă, mai ales că afară nu ploua.

            Despre rolul agriculturii nipone în lume, în ciuda ponderii neînsemnate în PIB, remarcăm încă un detaliu. Respectându-și profilul de a treia mare economie a lumii și de președintă a G7 în anul 2016, drept singura țară asiatică în acest club de elită, Japonia a organizat cu succes reuniunea miniștrilor agriculturii G7, în perioada 23-24 aprilie 2016, în orașul Niigata, la mai puțin de 200 km de Fukushima, demonstrând vitalitate și forță de renaștere.

 

Silvicultura

 

            Cu aproape 70 % din suprafața țării, pădurile acoperă 25 de milioane de hectare, dintre care doar 54 % naturale, restul, îndeosebi conifere, fiind plantate. Împăduririle au avut ca scop consolidarea terenului, combaterea schimbărilor climatice și reducerea poluării. Fără nici un beneficiu economic pe termen scurt, dimpotrivă, cu cheltuieli însemnate, plantarea pădurilor reflectă respectul și generozitatea față de generațiile viitoare. Dintre pădurile plantate, cea mai mare parte a intrat acum în faza de maturitate, putând fi exploatată. De aceea, începând cu anul 2015, Japonia a introdus un sistem de puncte la achiziția de lemn, sistem care favorizează producția autohtonă, descurajând importul. Un asemenea procedeu,  considerat de marii exportatori drept discriminatoriu, intră în contradicție cu normele Organizației Mondiale a Comerțului, afectând și livrările din România. Ca o paranteză, aparent paradoxal, îmi permit să salut acest efect, cu gândul la generațiile viitoare de români.

 

Sursa: grafic propriu după datele Ministry of Agriculture, Forestry and Fisheries

 

            Dacă consumul de lemn din producție internă s-a diminuat constant în ultimii 50 de ani, importurile au atins un maxim în 1990, după care au început să scadă și ele, odată cu ansamblul consumului. Estimate la 4,9 miliarde mc, resursele forestiere includ circa 3 miliarde mc din împăduriri. În viitor, se prefigurează o sporire a exploatărilor, cu impact pozitiv asupra balanței comerciale, chiar dacă se va ridica problema forței de muncă, în contextul penuriei de personal în exploatarea pădurilor, mai ales pe fundalul vârstei înaintate a actualilor lucrători. Deocamdată, autoaprovizionarea reprezintă mai puțin de o treime din consumul de lemn al Japoniei.

 

Piscicultura

 

            Avantajată de insularitatea sa, Japonia a deținut întotdeauna o producție substanțială de pește. Totuși, în ultimii ani populația a renunțat într-o anumită măsură la pește și fructe de mare, în felul acesta cererea internă înregistrând o contracție semnificativă. Astfel, producția de pește în anul 2014, de 4,8 mil. tone, reprezintă doar un sfert din cea realizată în 1989.

În mod corespunzător, a scăzut și numărul de lucrători, cât și numărul întreprinderilor din sector.  Din 140 de mii de întreprinderi în anul 2000, au mai rămas doar 90 de mii în 2014, în aceeași perioadă numărul lucrătorilor în această industrie diminuându-se de la  peste 260 mii la  sub 200 mii. La aceasta se adaugă și îmbătrânirea navelor de pescuit.

 

Sursa: grafic propriu după datele Ministry of Agriculture, Forestry and Fisheries

 

Câteva observații

 

            Așa cum mi-au relatat unii experți niponi, sub rezerva anonimatului, vârsta agriculturii, nu atât pierdută în istoria celei mai îndelungate monarhii ereditare din lume, cât cea a fermierilor, va aduce volens-nolens reforma, într-un proces de adaptare la realitățile demografice ale țării și la evoluțiile economice globale. Un lucru este sigur: așa cum au știut să-și includă pe lista patrimoniului UNESCO uzinele părăsite din perioada revoluției industriale, așa vor ști să conserve și tradiția unei agriculturi seculare, tradiție ce se va alătura celei de a se descălța la intrarea într-o seră. În tot acest proces, căutând să reproducă tot ce va fi apreciat în lume, precum whisky-ul scoțian, Turnul Eiffel sau sculpturile lui Brâncuși, japonezii nu vor înceta să ne surprindă cu noi recorduri în materie de produse agricole.

            La scară istorică, în ciuda unui conservatorism rațional, Japonia a trecut de la 100 % independență agroalimentară, prin diverse faze, până la 40 %, procent care ar friza zona securității naționale, în accepțiunea unor state cu vechi tradiții agricole. Majorarea acestei ponderi nu poate veni, însă, nici din protecționism, nici din subvenționare, ci mai degrabă dintr-o înțeleaptă reformă, care va spori competitivitatea, prin agregarea terenurilor și o mecanizare ce reduce necesarul de resursă umană pe unitatea de produs final. Catalizate de presiunea timpului, răbdarea și înțelepciunea vor aduce treptat adaptările necesare unei agriculturi la fel de „argintii” ca și populația țării.

            În perioada de preaderare la U.E., am sesizat totala ineficiență a agriculturii românești, care contribuie cu doar 5 % la PIB și angajează, în schimb, 30 % din forța de muncă. Desigur, statisticile sunt relative, dar la vremea aceea aș fi dorit, plecând de la statistici, să cerem finanțări speciale pentru zonele cu o asemenea anomalie, așa cum Suedia ceruse pentru zonele slab populate, precum Laponia. N-am reușit! Dacă japonezii au terasat pământul, noi nu-l folosim nici pe cel disponibil, din suprafața agricolă de 14,8 milioane hectare, doar 10 milioane hectare fiind terenuri arabile. Situația se ameliorează treptat, însă agricultura românească rămâne un sector vulnerabil, dependent de vreme și de... vremuri, încă mult subestimat și sub exploatat. Poate doar așa se vede de la Tokyo, dar aștept să fiu contrazis!

 

dr. Radu Șerban

 

[1] Globally Important Agricultural Heritage Systems GIAHS, FAO - http://www.fao.org/giahs/en/ 

 

MAE salută aniversarea Zilei Internaţionale a Francofoniei

20.03.2017

Ministerul Afacerilor Externe salută aniversarea, la 20 martie, a Zilei…

Poziţia MAE cu privire la lansarea rachetelor balistice de către Republica Populară Democrată Coreeană

08.03.2017

Ministerul Afacerilor Externe condamnă cu fermitate acţiunea recentă a Republicii…

Ministerul Afacerilor Externe salută celebrarea Zilei ASEM

01.03.2017

Ministerul Afacerilor Externe salută celebrarea, la 1 martie 2017, a Zilei ASEM (Asia -…